O drama in rosu si alb

Dinamo a pierdut derby-ul cu Steaua, dar mai dureroasa decat infrangerea e atitudinea jucatorilor. Nu a tuturor, dar a unei parti importante a celor pe care i-a trimis Bonetti sa salveze in fata rivalei de-o viata un sezon (din nou) dezamagitor. Recunosc faptul ca am vazut meciul mai mult cu coada ochiului drept, din cauza jobului care, paradoxal, nu imi permite sa ma bucur de o partida de fotbal decat in zilele libere. Dar si asa, am avut ocazia sa privesc reluarile si sa-mi dau seama de niste treburi. Marius Niculae, Dragos Grigore si Srgian Luchian au “mancat” un derby pentru Dinamo. Primul a ratat la 1-0 doua ocazii precum cea din care Tucudean a marcat in finalul partidei, al doilea a fost complice la cele trei goluri ale stelistilor iar “sarbul” a fost praf-tandari pe acelasi stadion unde, impotriva Frantei, lumea incepea sa creada despre el ca ar fi fotbalist de nationala. Ei bine, toti trei au fost sau sunt in continuare in atentia selectionerului, dar sper, ca roman, sa nu fie atat de necugetat nen’tu Piti incat sa il cheme pe vreunul sa lupte contra Olandei, Turciei sau a tarii vecine.

Revenind la derby, nu exista pic de indoiala in sufletele greu incercate ale fanilor dinamovisti ca toti cei trei sus-numiti nu au vrut victoria in meciul asta. Ce-i drept, niciunul nu mai este in forma de foarte multa vreme, eclipsa care si-a pus evident amprenta si pe declinul din retur al echipei ce era lider la finalul primei parti a campionatului. Dar, asta nu mai este o scuza la ora derby-ului. Niculae stia cel mai bine asta. Putea sa joace asa cum a facut-o azi doar sub pretextul ca i-ar fi pus cineva sedative in mancare. Altfel, ca mare dinamovist ce se da, nu avea voie sa iasa de pe teren fara fasii de tricouri ros-albastre in gura si fara macar un gol pe tabela. Fie el si din penalty. Si chiar si drogat, in virtutea faptului ca se considera un “caine” veritabil, ar fi trebuit sa se ceara afara, sa nu incurce echipa. “Altul mai bun”, cum a zis si Iliev in etapa trecuta, cand si-a dat cu mingea in nas la Brasov.

Acelasi Iliev care acum a devenit erou pentru Steaua dupa cele doua goluri marcate in stil de mare fotbalist de langa un mare anti-fotbalist. Lansat in fotbal de acelasi om care l-a descoperit pe Chivu, Dragos Grigore putea sa aiba un talent chiar mai mare decat al fostului capitan al nationalei. Era degeaba, oricum. De ce? Pentru ca nu are onoare! Steaua a invins-o pe Dinamo din trei faze fixe, la care el a comis tot atatea erori elementare. La faza penalty-ului a atacat din lateral de parca era in tusa si de parca langa Tatu nu mai era inca un coleg care ii inchidea unghiul brazilianului. Apoi, la golurile lui Ilyes, gesturile de lehamite nu acopera erorile flagrante de marcaj pe care le-a comis. Si-a batut pur si simplu joc de un meci pe care, ca dinamovist, am simtit ca Bonetti il pregatise asa cum nu a mai fost demult pregatit un meci al lui Dinamo. De Luchin nu mai comentez, pentru ca nu are sens. In schimb, nu ma pot abtine sa nu-l bag in aceeasi oala cu ceilalti doi farseuri din meciul de pe National Arena. Se stie ca toti sunt sub umbra aceluiasi mare clan care a intunecat istoria recenta a lui Dinamo. Si cum un var al clanului avea mare nevoie de cele trei puncte pentru a mai spera ca va umple de cacareze Liga Campionilor si anul acesta, e lesne de inteles de ce trebuia sa se umble putin la reglajele lui Bonetti. Bineinteles, totul cu binecuvantarea “cainelui de mlastina” de la Miami, care a devenit de multa vreme doar un neg ce trebuie extirpat de langa emblema clubului alb-rosu.

Erau candva vremuri frumoase in Stefan cel Mare, cand nimic nu mai conta pentru ca echipa juca si convingea lumea sa vina la stadion. Nu contau nici stadionul urat, nici rusinile din Europa. Lumea continua sa sustina echipa pentru ca avea in ce sa creada. Acum, chiar nu a mai ramas nimic sfant din Dinamo si totul pentru ca actionariatul meschin isi bate pur si simplu joc de istoria si de suporterii unei echipe. Fanii de rand nu au acces la informatii, dar cei care mai stiu cate ceva au auzit de rezultate jucate la pariuri si de meciuri cedate pentru sume care asigura un trai ultradecent pe meleaguri straine. Desigur, probe nu sunt, dar important e ca lumea care aude de ipotezele astea crede in ele. De ce? Pentru ca, asa cum am spus mai sus, nimic nu mai e sfant. De aceea, si nu cred ca vorbesc doar in nume propriu, am ajuns in punctul in care mi-as dori mai degraba s-o vad pe Dinamo in liga a doua decat sa mai traiesc banuind un derby, precum cel de aseara, de un aranjament.

Acum, urmeaza finala Cupei, contra Rapidului. Sincer, daca tactica pe care o va adopta Bonetti contra giulestenilor va fi aceeasi, iar mainile moarte se vor activa, nu vad de ce Dinamo nu ar castiga un trofeu dupa o pauza de cinci ani. Pana la urma, echipa a aratat in derby-ul cu Steaua ca poate marca din actiuni elaborate, pe cand adversarii au inscris din trei faze fixe, cu ajutor mai mult decat suficient din partea “adversarilor”. Totusi, cine stie ce interese mai apar pana atunci…

Daţi-ne iarna înapoi!

România e sub nămeţi de mai bine de 48 de ore şi se anunţă cel puţin încă o lună albă. Pentru unii e un chin, dar personal mi-e egal. Încerc să văd părţile pozitive ale vremii ăsteia, cum ar fi perspectiva unei ieşiri pe pârtie la sigur, fără a-mi pune întrebări dacă voi găsi zăpadă la munte sau nu. Important e să nu răcesc la capătul perioadei ăsteia sau să nu dea vreun şofer cu maşina peste mine din cauza unui derapaj pe gheaţă.

Trecând peste enumerarea fatalităţilor, ajung la partea pentru care am început să scriu acest text. Zăpada este subiectul scrierii, mai exact ceea ce a ajuns să însemne ea pentru societatea actuală. Pe vremuri era ceva firesc să ningă în oricare dintre lunile de iarnă, ba, dacă se putea, poate chiar şi prin noiembrie sau martie. Omătul semnifica Moş Crăciun, puritate, căldură în cămin, copii pe străzi la joacă, parcă intrarea într-o altă lume.

Astăzi, când ninge, prima reacţie a majorităţii oamenilor este aceea de a da ochii peste cap. “Ahh, iar trebuie să deszăpezesc maşina”, spun cei cu maşini, adică 80 la sută dintre români, procentaj care nu se regăsea în urmă cu aproape 20 de ani, să zicem. De la ei porneşte o altă modificare în comportamentul social atunci când ninge: au dispărut copiii care se jucau în nea până se întuneca şi dădea gerul care le îngheţa mănuşile tricotate. Dacă primul impuls este să spunem că de fapt cei mici s-au retras în spatele calculatoarelor şi preferă să dea un POKE sau LIKE pe Facebook în loc să se scalde în zăpadă şi să facă tranşee cu săniile pe mijlocul străzii, eu cred că mai există şi o altă explicaţie, anume aceea că traficul este mult mai intens. Locuiesc pe o stradă secundară într-un cartier în care alţi oameni decât riveranii nu prea au ce căuta. Şi totuşi, nu poţi face nimic pe carosabil, reţin asta din vremea unor tentative de tenis de picior pe timp de vară, când eram nevoiţi să ridicăm fileul cam la 15 minute pentru ca maşinile să nu ni-l smulgă. Pe timpul când eram eu de vârsta ăstora pe care aş vrea să-i văd pe străzi, stăteam cu orele până venea un automobil, iar atunci chiar ne rugam să se întâmple asta pentru că aveam un joc stupid, dar care ne stârnea oarecum spiritul de concurenţă şi anticipaţie: pariam pe ce culoare va avea următorul vehicul.

Altă constatare care m-a convins că iarna nu mai înseamnă ceva frumos pentru generaţiile tinere am făcut când am trecut pe lângă liceul Madgearu. Ieşeau elevi şi eleve în pas destul de alert, în drum spre casă sau spre vreun bar, însă lipsea ceva. Ce anume? Păi, săpuneala, fraţilor! Piedicile alea clasice şi scufundarea colegelor în zăpadă, de unde mai ieşeau doar după ce începeau să te înjure sau să te ameninţe cu fraţii mai mari ori cu iubiţii lor pedofili. Fără un episod din ăsta nu treceau iernile mele…

După constatările triste, am încercat să îmi dau seama de ce au avut loc toate modificările astea în comportamentul oamenilor de secol XXI. Şi mi-am dat seama rapid: televiziunile sunt de vină, futu-le în cablu să le fut! Iarna nu mai e albă pentru ei, ci e exprimată în coduri roşii sau portocalii. Iarna nu mai e pură pentru ei, ci e IADUL ALB. Iarna nu mai e anotimpul în care natura se regenerează sub mantaua albă, ci este calvarul şoferilor sinistraţi pe şosele patriei. Zăpada nu mai este un fenomen natural atât de liniştitor, ci este vestitoarea gerului ăluia năprasnic, care aduce moarte (poate dacă te prinde în pula goală pe stradă). Da, televiziunile sunt de vină, au transformat ninsoarea într-un fel de Băsescu: e vremea ei, dar vrem s-o dăm jos că nu ne convine. Şi, continuând analogia prezidenţială, aş vrea să le reamintesc că mai sunt şi unii cărora le convine ce se întâmplă acum. La vreme mă refer :p.

Viata-mi bate curu’! De ce ma tem, de aia nu scap

Pe sistemul “scriu doar cand am verb”, simt ca acum traversez o astfel de perioada productiva, in urma celei mai recente intamplari din viata mea, astfel ca iata-ma scriind din nou, dupa foarte multa vreme.

Cum era inevitabil sa colind si eu meleaguri straine mai indepartate decat cele ale surorii mai sarace, dar la fel de frumoasa Bulgaria, nevoia m-a impins in sfanta zi de miercuri catre Directia Pasapoarte Bucuresti. Nefiind initiat in tainele calatoriei care sa necesite un astfel de act, e usor de inteles faptul ca ma simteam ca si cum ma indreptam catre un mic examen de admitere. Imi imaginam ca o sa fie ceva inghesuiala, nitica romaneala, putintica birocratie si gata chinul. In ce ma priveste, asa a si fost. Insa faptul ca am asistat la niste scene sociale grotesti ma determina sa scriu niste randuri referitoare la asta mai jos.

Intrat in corpul C al sediului Directiei Pasapoarte, aveam sa constat ca am patruns de fapt intr-o masina a timpului, care ma transportase in vremurile cand aerul conditionat inca nu fusese inventat. Asta in ciuda prezentei unui aparat ce statea cocotat pe un perete si aducea izbitor cu un astfel de obiect creat de civilizatia moderna cu scopul de a asigura confortul individului. Cald de orice sauna ramanea cu o invidie greu de disimulat!

In sala, cetateni in numar moderat, vreo 20. Cateva fete sedeau pe canapeaua care a prins doua razboaie mondiale si o Revolutie, doua mame isi leganau in brate copiii sugari, iar restul isi foloseau toate cele 4 membre pentru a-si face vant cu ce le pica, cu scopul de a nu lesina din cauza caldurii. Incep schimburile de replici specifice statului la coada: “Sunteti la usa 4?”. Raspund: “Da”, si imi zic in gand ca mi s-a parut ca aud accent moldovenesc. Dupa care, pana sa trec acest gand printr-un nou filtru, primesc confirmarea de necontestat a faptului ca eram inconjurat de cei mai “migratori si mai expansivi dintre traci”: moldoveni plus basarabeni. Cum s-a produs aceasta revelatie? Ei bine, dupa ce usa cu numarul 3 s-a deschis (usa la care astepta majoritatea, spre bucuria mea), multimea s-a napustit pentru a-si solicita solicitarile. Si atunci da-i si enunta propozitii in “dulshili” grai, de se facu o larma incat nu auzeai decat cuvintele limbii romane strangulate de ceea ce noi numim indulgent “accent”. Problema era ca se stricase ordinea cozii, iar intriga a pus stapanire pe toti cei care se imbulzeau la pretioasa usa cu numarul 3.

“-Di she ti bagi in fata?”
- Pai eram la coada de la 7, dar m-am pus pe canapea.
- Du-ti ai, ca nu ti-am vazut pe icisha, acu ai venit…
- Nu, nu, de la 7 is aici!
- Ai, pai asa pot sa zic si io ca is aicisha di ieri.
- Da, dar io chiar iream..
-*(&^&%%$$%#^%^&*”

….si se facu galagie. Taraboiul a continuat cu explicatii pretioase din partea beligerantilor, de parca acolo se discuta insasi soarta tarii, dar spiritele s-au calmat la interventia unui politist imbracat in civil, care le-a transmis sa aplaneze conflictul. Ca niste copii, cei mai infocati dintre ei au lasat privirea in pamant si s-au conformat, lasandu-l pe omul legii sa plece satisfacut ca si-a atins scopul. Insa imediat dupa indepartarea acestuia, incurajati si de faptul ca omul nu avea de partea sa si autoritatea pe care o impune de multe ori uniforma, moldovenii nostri si-au reluat “dezbaterea”. Si da-i si “äi” si mai stiu eu ce naiba nu le convenea, pana au trecut la alea grele. Mamele cu sugarii in brate au apelat la sentimente si si-au scos copiii la inaintare ca alibiuri forte in tentativa de a obtine intaietate la coada: “E copilul nemancat de la sapti diminiata, lasati-ma pi mini!”. Desigur, nu a cedat nimeni. Din nou, pentru ca linistea sa fie restabilita, a fost nevoie de interventia unuia dintre lucratorii Directiei Pasapoarte, de asta data chiar unul venit din spatele atat de dezirabilei usi cu numarul 3: “Potoliti-va, ca daca nu, va mai aduc 10 oameni de la ghiseul de sus si vi-i pun inaintea voastra”. La care un cetatean raspunde stupefiat: “Dar cine esti tu, ai?”. Fatala eroare, deoarece replica l-a lasat pur si simplu mut: “Dar tu cine esti?”. Simplu, scurt, la obiect. Intr-un cuvant, genial! (sesizati ironia, sper) Omul legii a intrat apoi triumfator in spatele usii nr 3, trantind atat de tare usa, incat Virgil Hancu cred ca isi si pregatea costumul sa mearga la OTV pentru a anunta o noua miscare seismica ce prevesteste cutremurul cel mare. Speriati, copiii au inceput sa tipe, completand scenariul apocaliptic care parea o piesa de teatru atat de obisnuita pentru cei care lucrau acolo, incat singura reactie produsa era indiferenta.

Nu e de mirare nici de ce, atunci cand am fost primit pentru formalitati, am sesizat o unda de superioritate in glasul celui care mi-a facut pasaportul. Dupa ce vede atatea specimene zi de zi si suporta primitivism cras pentru a-si castiga simbria, un om nu poate scapa sub nicio forma tentatiei de a nu baga toata lumea care ii calca pragul in aceeasi oala, fara ca macar sa spere ca are in fata ochilor o exceptie.

Dupa toata tevatura de azi, nu regret faptul ca am pierdut cateva ore din viata luand un nou contact cu realitatea severa, in conditiile in care imi place sa ma mint ca lumea e altfel sau ca tinde sa devina mai buna. Regret doar ca nu mi-am facut un pasaport valabil pe mai multi ani, ca sa nu fiu nevoit sa trec iar prin aceeasi experienta prea curand. Damn!

Prejudecata

A mai trecut un “1 mai muncitoresc”, sarbatoare penibila si hidoasa, fara niciun sens, relicva comunista. Multa lume si-a gasit, asadar, o destinatie in care sa petreaca ultima zi din aprilie, respectiv prima a lunii mai, iar majoritatea, conform unei conventii sociale ivite de nu stiu unde si perpetuata din pacate de presa, au apucat-o spre mare. O alegere absolut stupida, chiar si in contextul in care cineva ar fi extraordinar de indragostit de apa Marii Negre, de vreme ce pe Litoral, in ultima luna a primaverii, nu poti profita de insesi avantajele pe care le ofera mersul pe malul garliciului, respectiv scaldat si stat la soare!

Partea cea mai nasoala este ca de 1 Mai, in Vama Veche, destinatia consacrata pentru sarbatorirea acestei sarbatori comunistoide, se aduna practic toata furdaua pamantului romanesc. Un satuc altfel extrem de misto, in care imi place la nebunie sa imi petrec vara desi tinde tot mai mult sa devina o statiune cu acte in regula, a ajuns sa fie detestat de opinia publica tocmai din cauza adunaturii de sociopati care il populeaza cu ocaziab atat de adoratului “1 Mai muncitoresc”.

Unii s-au futut pe plaja dinspre 2 Mai si au aparut in ziar. Altii si-au borat matzele la nici 3 ore de la sosirea in Vama si li s-a luat interviu. Dar cei mai indrazneti si-au zis ca astia sunt copii si si-au imaginat un scenariu muuuuuult mai provocator: Se ia una bucata reporterita gravida in 4 luni, de picioare desigur, si se tranteste de nisip in timpul unei interventii in direct, la stirile din prime time. Reteta perfecta pentru a fi vedeta “1 Mai-ului muncitoresc”, editia 2011. Asta au si facut niste cretinoizi cu pupilele dilatate si cu pantalonii lasati pe vine cat sa li se vada bine linia curului, cumva ca un soi de carte de vizita a personalitatii lor. Au dat cu femeia de pamant si au alergat ca sobolanii sa isi savureze izbanda cu un pahar de otrava la Stuf. Scena dezgustatoare si nicidecum amuzanta in intregimea ei a ajuns rapid la cunostinta restului tarii, iar concluziile s-au tras in regim de tir de mitraliera.

Comentariile de pe forumuri conveneau aproape la unison ca retardatii care au trantit-o pe reporterita Pro TV-ului sunt niste degenerati imbecili, insa mare parte din cei care si-au dat cu parerea sunt aproape la fel de inepti. Si sgur le miroase si gura urat. Opinii de genul “erau tigani” sau ca “as vrea sa vina un tsunami sa-i ia pe astia care se duc in vama….

cica viitorul tarii. Tare civilizati mai sunteti” m-au umplut de draci de mi-a venit sa scriu un text numai cu cacaturi pe care sa li-l adresez mancatorilor de fecale. Nu sunt vamaiot cu traditie, dar vara trecuta mi-am petrecut-o in proportie de 75 la suta acolo. Intr-adevar, nu e cel mai sigur loc de pe pamant, dar are un farmec aparte. Inca slab atins de ceea ce l-ar transforma intr-o statiune, satul de la capatul Romaniei este punctul de intalnire pentru oamenii care vor sa se relaxeze “casual”, fara fitzaraie si impresii de zeitati aterizate in mod nefericit printre muritori. Am intalnit acolo oameni inteligenti, care aveau ceva de spus si mi-am regasit din intamplare multi cunoscuti a caror companie o apreciez.

Inevitabil, am dat si peste dobitoci, dar ponderea lor era infinit mai mica fata de cea a oamenilor veniti in cautarea unei distractii pe care altfel, in Bucuresti sau in tara, o gasesti in prea putine locuri. Comuniunea cu natura nu mai e de gasit aici de cativa ani, de pe vremea cand Vama era a rockerilor ce fugeau de societatea care ii stigmatizase ca fiind proscrisii neamului doar pentru ca erau mai greu de inteles.

Astazi, insa, prejudecata favorita e tot aceeasi: daca preferi sa mergi in Vama, esti rocker si nespalat. Asta fara a tine cont ca a fi rocker nu e un lucru de condamnat si ca daca e vorba despre nespalare, lucrul asta are prea putina legatura cu stilul de muzica preferat, fapt pentru care pot sa aduc oricand ca argument sute de manelisti si houseri care put a acru! Eu prefer Vama (inca) si tot acolo ma voi duce si in vara asta. Nu sunt insa nici rocker, nici nespalat, insa prejudecata asta am avut-o si eu candva si mi-e rusine cu ea. Am insa scuza ca toti gresim. Sunt totodata constient ca si eu pot fi victima unui dobitoc precum au fost aia de au trantit-o pe Ilknur, dar asta nu ma va face in niciun caz sa bag la gramada toata lumea care se duce in Vama, pentru ca am convingerea ca scursuri sunt peste tot.

Personal, prefer sa risc de fiecare data cand ma duc in Vama, decat sa am parte de senzatia de voma garantata pe care ti-o ofera Costinestiul cel cu plaja plina de coji de seminte scuipate de meltenii cu lanturi groase de aur si cu apa populata de cacatei de copil sau sa stau la plaja in Mamaia, alaturi de oameni pentru care si respiratia este un gest care trebuie perfect calculat pentru “a da cool”.

Probabil ideea preconceputa ca in Vama sunt numai drogati, betivi si oligofreni in cautare de scandal se va perpetua in continuare si multi se vor feri de locul asta, ceea ce nu e neaparat un lucru rau. Dar e al dracu’ de incorect sa fie toti vamaiotii asociati cu imaginea dejectatilor alora care s-au produs ca animalele in weekendul trecut.

Ca o concluzie, aproape ca indraznesc sa zic ca totul are treaba mai degraba cu intensa mediatizare a iesitului de 1 Mai la mare, la care au raspuns “prezent” toti imbecilii pamantului romanesc. Asa cum sigur vor raspunde si la mai nou inventata “Zi a barbatului” de 5 Mai si la alte zile menite a aduce bani producatorilor de bere si a servi ca ocazie de recensamant pentru sociologii care contabilizeaza numarul oamenilor usor de manipulat prin intermediul unor campanii iluzorii.

De ce iubesc snowboardingul?

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat iarna asta a fost descoperirea sporturilor de iarnă. Mai precis, a snowboardingului. Superb! Nici acum nu îmi vine să cred câţi ani din viaţă mi-am pierdut fără ca măcar să încerc senzaţia extraordinară pe care ţi-o oferă alunecarea pe pârtie pe o simplă placă din lemn, ceruită şi întărită cu nişte canturi din metal mai mult sau mai puţin roase.

Când eşti pe un snowboard te simţi special. Este un sport spectaculos şi periculos deopotrivă, însă nici un risc nu mai contează atunci când reuşeşti să îţi perfecţionezi tehnica odată cu fiecare centimetru parcurs. Snowboardingul te face să preţuieşti fiecare rană, vănătaie, contuzie ca pe nişte trofee, snowboardingul este drogul care te ridică de pe pârtie atunci când ai dat cu capul de gheaţă şi te încurajează să mai urci în vârful pârtiei pentru încă o tură de adrenalină. În plus, toată satisfacţia acestui sport este sporită şi de ostilitatea de care se “bucură” în rândul nobililor schiori, fapt care te face să te simţi un rebel indiferent de vârstă.

Neaşteptat de mulţi oameni preferă în zilele noastre să practice snowboardingul, lăsând schiul în sarcina nostalgicilor, care, la rândul lor îşi tentează cu greu urmaşii să mai străbată pârtia “old style”. Datul cu placa este în mod clar senzaţia sporturilor de iarnă, este pe val şi atrage tot mai mulţi adepţi.

În România, snowboardingul este totuşi un sport care poate fi practicat doar de către începători, deoarece pârtiile scurte sau pline de gheaţă nu sunt absolut deloc ofertante pentru cei dornici de provocări mai mari. Probabil, în timp, şi staţiunile noastre vor fi amenajate aşa cum cer standardele din ţările cu turism dezvoltat normal şi poate chiar se vor aloca bani pentru crearea unor alte pârtii în locaţii pliate pe cerinţele practicanţilor sporturilor de iarnă. Drumul e însă lung şi anevoios până acolo, din mai multe motive, pe care sunt prea plictisit să le enumăr. Până atunci, mă bucur de ceea ce avem.

Imi vei lipsi, 2010! Nu ma dezamagi, 2011! :)

Mi-am amintit ca anul trecut, la final de 2009, trageam o linie si constatam ca nerealizarile mi-au dominat viata si eram cam praf. Tot atunci, ii ceream Mosului sa imi ofere un 2010 nu extraordinar, dar macar sa imi ofere sansa unui nou job. Dar am primit mult mai mult de atat. 2010 a fost un an extraordinar pentru mine!

Disponibilizarea de la fostul loc de munca a fost cel mai bun lucru care mi s-a intamplat in 2009, dar de asta mi-am dat seama abia in lunile de inceput ale anului care sta sa se incheie. Ianuarie a fost o luna plina ochi, la fel si jumatate din februarie. M-am distrat cat pentru 10 si mi-am reincarcat bateriile descarcate pana aproape de minimum.

Apoi, la sfarsitul lui februarie, am avut sansa de a lucra in premiera in lumea undelor radio. O luna de zile am prestat munca de colaborator in studio, pana m-am lamurit ca nu-i de mine si ca nu vreau sa fac asta in continuare.

Apoi, am petrecut din nou. Cluburi, excursii, plimbari, haz si voie buna. Am circulat prin Macin, Tulcea, Predeal, Sibiu, Sighisoara, Medias, Deva, Hunedoara, Delta Dunarii. Am fost la concertele lui Paul van Dyk, Faithless, Gary Moore, la Stuf. Aproape toate weekendurile calduroase m-au gasit pe malul marii, in Vama Veche, unde iarasi m-am distrat sa-mi tiuie.

Am avut si doua nunti, dintre care doar la una am stat all night long. Totusi, luna septembrie mi-a dat semnalul ca distractia ajunge si ca trebuie sa-mi gasesc de munca. Iar in octombrie s-a ivit o noua sansa. Un job mult peste ceea ce credeam ca va fi, locul care mi se potriveste manusa si unde ma simt excelent.

Craciunul 2010 a fost poate cel mai reusit din toata cariera mea de copil batran. Am avut o placere inca si mai mare de a face cadouri si o bucurie inca si mai mare vazand reactia celor care le-au primit. Am primit si eu la randu-mi, dar cel mai important cadou e spiritul care m-a dominat. Au fost si mici neajunsuri, dar le-a rezolvat Mosu retroactiv.

Acum, am in fata un revelion pe care il voi petrece la munte alaturi de o gasca misto, ocazie cu care sper sa invat si eu sa practic unul dintre sporturile de iarna. Nu de alta, dar sa fiu si io in trend :p.

Asadar, la spartul targului, mi-as dori si pe viitor ani la fel de buni ca 2010. Nu ma dezamagi, 2011!

Am avut onoarea…

Astazi s-a stins si Adrian Paunescu. Mi-a fost profesor, la fel ca si George Pruteanu, alt om de cultura disparut prematur dintre cei vii. Vestea nu m-a socat, intrucat sfarsitul era usor anticipat, avand in vedere ca siteurile aveau stirea pe teava, iar televiziunile stiau deja ce invitati vor avea in platou + desfasuratorul pregatit pentru momentul fatalitatii.

S-a intamplat, iar acum toata lumea deplange, unii fals, altii sincer, moartea poetului, politicianului, profesorului. Ma bucur ca am avut onoarea sa-l cunosc. Mai mult, am si schimbat cateva vorbe cu dansul. “Lucreaza in presa careva dintre voi….Aaaa, dumneavoastra! Unde?…Aha…Salutarile mele lui Ovidiu, mi-e bun prieten”. Cam atat. Dar mi-a fost suficient ca sa pot trece dialogul intre momentele memorabile din viata mea.

Acum, asta este, trebuie sa plecam capul si sa mergem inainte fara inca unul dintre putinii parintii spirituali ai neamului romanesc. Odihneasca-se in pace!