De ce iubesc snowboardingul?

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat iarna asta a fost descoperirea sporturilor de iarnă. Mai precis, a snowboardingului. Superb! Nici acum nu îmi vine să cred câţi ani din viaţă mi-am pierdut fără ca măcar să încerc senzaţia extraordinară pe care ţi-o oferă alunecarea pe pârtie pe o simplă placă din lemn, ceruită şi întărită cu nişte canturi din metal mai mult sau mai puţin roase.

Când eşti pe un snowboard te simţi special. Este un sport spectaculos şi periculos deopotrivă, însă nici un risc nu mai contează atunci când reuşeşti să îţi perfecţionezi tehnica odată cu fiecare centimetru parcurs. Snowboardingul te face să preţuieşti fiecare rană, vănătaie, contuzie ca pe nişte trofee, snowboardingul este drogul care te ridică de pe pârtie atunci când ai dat cu capul de gheaţă şi te încurajează să mai urci în vârful pârtiei pentru încă o tură de adrenalină. În plus, toată satisfacţia acestui sport este sporită şi de ostilitatea de care se “bucură” în rândul nobililor schiori, fapt care te face să te simţi un rebel indiferent de vârstă.

Neaşteptat de mulţi oameni preferă în zilele noastre să practice snowboardingul, lăsând schiul în sarcina nostalgicilor, care, la rândul lor îşi tentează cu greu urmaşii să mai străbată pârtia “old style”. Datul cu placa este în mod clar senzaţia sporturilor de iarnă, este pe val şi atrage tot mai mulţi adepţi.

În România, snowboardingul este totuşi un sport care poate fi practicat doar de către începători, deoarece pârtiile scurte sau pline de gheaţă nu sunt absolut deloc ofertante pentru cei dornici de provocări mai mari. Probabil, în timp, şi staţiunile noastre vor fi amenajate aşa cum cer standardele din ţările cu turism dezvoltat normal şi poate chiar se vor aloca bani pentru crearea unor alte pârtii în locaţii pliate pe cerinţele practicanţilor sporturilor de iarnă. Drumul e însă lung şi anevoios până acolo, din mai multe motive, pe care sunt prea plictisit să le enumăr. Până atunci, mă bucur de ceea ce avem.